Casa Şeherezada, aşa şi-aşa, dar aş mai încerca

Am fost ieri la Casa Şeherezada, un restaurant cu haleu oriental din Constanţa.

Undeva, pe b-dul Mircea, lângă Universitatea Maritimă, la etaj. În interior, un amestec chicios de poze cu faraoni, magraoni arăbeşti, ochi de zâne din Orient ce privesc galeş pe după iaşmac, ferestre pictate cu dune şi cămile. Canapele mari, mese mari, perdele cu zorzonele demne de sufrajeria la un bulibaşă mai cocălar, aşa.

Muzica, o bulibăşeală de arăbească, turcească, grecească, cu un moţ de Cher (sau ceva asemănător).

Când am fost noi, era pustiu, doar câţiva băieţi de-ai casei, care frecau nişte telefoane şi strigau gros la ospătăriţă, când observau că vrem să-i tragem atenţia. La un moment dat, unul dintre ei, un tânăr cam dubios, înţolit în pantaloni scurţi albi şi papucei dă pele albi, de asemenea, a proptit uşa de la intrare cu un ghiveci, manevră care a creat la masa noastră, situată lângă o fereastră larg deschisă, condiţiile optime pentru clienţii care vor să-şi evalueze aerodinamicitatea. N-a părut deloc interesat să vadă dacă îi deranjează, cumva, pe singurii oaspeţi de la ora aia.

Dar iată că au venitără şi platourile.

Pe scurt:

– falafel prost-prost, carbonizat la suprafaţă (soţiei i-a plăcut, aşa că i-am donat şi porţia mea); pentru cine nu ştie, falafeaua e o chiftea vegetală;

– humus foarte bun; soţia zice că eu îl nimeresc şi mai bine;

– vinetele cu tahini (pastă de susan), aşa şi-aşa, poate pentru că noi aveam acasă salată de vinete românească, foarte-foarte bună;

– sfecla roşie murată – ok;

– orezul basmati – bun, bun;

– şi, mânca-ţi-aş…nişte frigărui de pui absolut senzaţionale….nu ştiu cum au marinat puişorul ăla, dar a ieşit demenţial; am mai avut frigărui cu carne tocată de vită (shish kebab, adică), foarte bune şi, iarăşi, frigărui cu cărniţă de viţel – din alea câteva cubuleţe de carne, am reuşit să mestec doar vreo două, restul erau din copituţă de viţel; totul,  cu două feluri de sos, unul roşu, iute, potrivit, al doilea – un mujdei care nu avea ce să caute în peisajul ăla, după mine.

– la desert, soţia a luat ceva denumit kataif, care desemna două clătite groase, însiropate, cu un amestec de nucă şi scorţişoară; mie mi-a plăcut foarte mult, soţiei, mai puţin.

Scoruri: Ursus fără alcool cam 7 lei, desertul ăla 14 lei, platoul cu orez şi cele 3 frigărui cu sos – 28 de lei. Aveau şi miel întreg, 750 de lei,  dar se făcea de pe o zi pe alta.

Cum spuneam, mai încercăm. Prima noastră opţiune în materie de turcisme este Can Restaurant, de lângă Gara CFR, unde pricepuţii bucătari osmanlâi fac un fel denumit ali nazik, pentru care eu l-aş fi trădat pe domnul nostru Ştefan cel Mare. O cărniţă marinată şi fragedă, pe un pătuţ de iart cu vinete şi roşii, fulgi de ardei iute, ayran la final, aman-aman!

Anunțuri

11 responses to this post.

  1. Constanţa mi-a dat vara asta măsura capacităţilor sale culinare. Văd un fast food cu specific norvegian. Opresc în trompă, întreb ce au. Băiatul răspunde cu un plicits mai degrabă turcesc: şaorma. Frigarea cu piept de pui se usca alene sub infraroşii. Alături se sleiau cartofii prăjiţi în tavă. Păi şi ce e norvegian? Reţeta.

    Răspunde

  2. Ce bine ca ai zis de Can Restaurant, in weekend ajung in Constanta, poate ii calc pragu’ ca sa verific cele zise 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: