Archive for Noiembrie 2012

Online-ul încă nu a câştigat tot

Un băiat din Hârşova s-a prins zilele astea că nevastă-sa îl înşela, după ce a găsit în cutia poştală o scrisoare de la amant.

O scrisoare?! Dar cu cine curvea doamna? Cu Neacşu de la Câmpulung?  Radu Câmpeanu? Cu surprinzător de futăciosul Mihail Kogălniceanu?

Mă gândesc ce fel trebuie să fi fost discuţiile amoroase dintre cei doi condeieri clandestini, dacă stăteau după Poşta  Română.

21 septembrie 2012. El, cu ochii văpăi: Bla-bla-bla. Cu ce eşti îmbrăcată?

14 noiembrie  2012, sau poate chiar mai târziu, depinde cum se moşcăie Poşta. Ea, răcită, cu medalion de muci: E, căcat, acuma tocmai mi-am pus nişte târlici, că nu facem încă focu la sobă.

Anunțuri

De ce e posibil să nu votez tura asta

Aşa cred, că nu merg la vot. Aş fi mai categoric, dar mi-aduc aminte că am mai făcut eu scandal şi, până la urmă, tot m-am trezit pe ultima sută de metri dând fuga la vot.

De data asta, gândesc aşa: după TOATE sondajele de opinie, USL o să câştige lejer alegerile. Peste 50%, poate chiar 60.

Nasol. În cazul ăsta, hai să reducem proporţiile dezastrului, nu? Aşa, cu chiu, cu vai, pic cu pic, vot cu vot, să urcăm ARD înspre 30%, să poată face opoziţie serioasă. Asta ar fi atitudinea corectă, nu?

Doar că:

1. pe ARD-ul ăsta (explic mai jos care ARD) îl doare-n pluă de opoziţia pe care aş fi dorit-o eu, pentru că este, în majoritatea lui, un bullshit împănat cu hoţi flămânzi, fix la fel ca USL; ok, poate sunt mai puţini hoţi, poate, eclipsaţi de nişte figuri notabile, dar, în fond, vorbim de aceeaşi adunătură de lepre;

2. cum USL tot va câştiga zdrobitor, iar orice speranţă e pierdută, nu văd de ce aş mai băga în Parlament gunoaiele ARD-ului care s-a pişat pe lista Monicăi Macovei; e ca şi cum mi-aş şifona bara la maşină şi, de supărare, i-aş fute şi un bocanc în portieră.

Aşadar, am o ocazie foarte bună de a sancţiona leprele pedeliste, renunţând, e drept,  la orice pretenţie, la orice speranţă. În loc de 56% USL, să fie 68-75%. Same shit. Să ne iasă pe nas atâta USL. Să se vindece cretinii. Să-şi înghită limba curvele plătite să mănânce rahat. Slabe şanse – idioţii au, deja, juma de an de PSD, PNL şi PC şi nu s-au dezmeticit absolut deloc. USL e neclintit în sondaje, compatrioţii mei sunt, mulţi dintre ei, neclintiţi în prostie şi ticăloşie.

Dar, măcar să moară acum şi nişte căcaţi de-ai lui Cezărică Preda, Neluţu Olteanu, Boreanu etc, toată gaşca care a pus-o pe Monica Macovei în geam ca pe bunicuţa decedată, ca să păcălească fraierii să mai aducă nişte voturi. Şi să ştie, dacă se poate, şi de unde i se trage.

Aş vrea să intru-n hibernare. Să ne vedem sănătoşi în 2016.

Make it rain, domnu’ Dan.

Today was a fine day for Justice

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa funcţionează fix lângă sediul PSD. Pare o aluzie evidentă, o încercare de intimidare din partea hoardelor portocalii.

Hai, să-l scoţi pe „Traian” din imn – de două ori – asta i se poate întâmpla orişicui. Dar să-i faci tu pe oamenii ăia de la PSD să meargă zilnic la serviciu cu gândul că, oricând, un procuror nebun poate trece aleea în papuci de casă până la ei – asta mi se pare o căcănărie premeditată şi sadică. Ţin minte că la Braşov am mai văzut aşa ceva, la grădina zoologică, unde nişte capre în depresie cronică, probabil, erau vecine cu un tigru deosebit de stinky şi cu nişte lei cu gura mare.

În holişorul pătrat al Parchetului stau cam fierte, pe scaune şi în picioare, vreo 10-15 persoane care, la prima vedere,   cunosc fiecare cam tot atâtea cuvinte. Bărbaţi bătrâiori şi sfrijiţi, doamne de toate vârstele, unele, arhetipul vânzătoarei slabe moarte dintre rafturi, hămălite până la epuizare, altele, efigia vânzătoarei grase de smântână din Piaţa Griviţei. Şed cu mâinile împreunate şi frământate în poală. Alea slabe, cu umerii înguşti şi adunaţi în faţă, pe sub jacheţele, alea grase, cu ele de-abia împreunate pe sub ţâţele uriaşe, acoperite de ilice.

Se şuşoteşte, se spionează vecinii cu interes şi teamă. Din când în când, discuţiile cunosc nişte răbufniri cu voce joasă. „Da’ ce?! Eete na!”. Pare că cineva îşi face curaj.

Situaţia se animă brusc când o doamnă, profitând de lipsa de organizare a veteranilor holului, sare rândul şi o zbugheşte pe uşa deschisă de un procuror  care întrebase cine urmează. Indignare generală. „Domnu’ şef, ia faceţi ordine aici, că, uite…!”. Domnu’ şef, un jandarm tânăr cât malul, îşi face apariţia precipitat, dar tardiv. Parşiva dispăruse pe culoare şi, probabil, deja era la al doilea „Nu, să moare copiii mei!!”.

Tocmai când începusem să transpir de plictiseală şi de cald, uşa se deschide din nou şi o doamnă procuror îmi rosteşte numele.  Aşa da! Nimeni nu se uită câş, scap de oprobiul public. Ordinea este restabilită, iar eu intru cu procuroarea în sala de şedinţe.

La o masă mare, ovală, pe lângă vrafuri de dosare şi hârtii, tăvi cu cafele, ape şi sucuri, stau 7-8 procurori, fiecare cu câte un cetăţean lângă.

Mi se arată şi mie un dosar cu liste. Dobitocul care îmi falsificase semnătura la referendum utilizase cam aceeaşi măzgăleală de mai multe ori consecutiv, o dată pentru mine, iar restul, pentru familie – părinţi, fraţi, surori etc. Nici măcar nu se chinuise să o modifice. Aşa l-au prins pe cretin, au luat la ochi, pagină cu pagină, fiecare dosar cu liste. Procuroarea e epuizată, îi spune unei colege că îi este rău fizic. O cred. Ea şi colegii ei nu pot să ignore semnăturile a 7,4 milioane de români.

Jur pe Biblie cu o voce uşor răguşită de emoţie şi, din acelaşi motiv, dictez adresa greşit.

La plecare, procuroarea mă conduce spre uşă. Mă întorc din mers să întreb dacă au găsit multe cazuri de felul asta şi o surprind trăgându-şi, tot din mers, ciorapii dasupra genunchiului. „Sunt destul de multe. Pe străzile unde s-a votat mai mult găsim încă pe atatea semnături false”.

În maşină aud că procurorii DNA l-au reţinut pe primarul din Năvodari, Nicuşor Matei, pentru nenorociri cu nişte terenuri, şpagă, dosare penale. Nasol, să ai tu 40 de hectare de teren intravilan pe malul mării, să ai televiziune, pepinieră de hiene de presă şi curvet de consum, să câştigi în vară alegerile cu 70%, să te visezi viitorul Radu Mazăre  şi, deodată, să te pomeneşti că te aşteaptă 4-5 ani de blogăreală şi cantonament.

Dar, mai multe despre Nicolae Matei, într-un episod viitor, dedicat de doamna Lucia Hossu Longin martirilor-eroi ai luptei împotriva ciumei oranj din Justiţie.

Domnul ţigan şi garoiul

Două întâmplări din mediul urban.

Ieri seară eram cu soţia în autobuz. Lume puţină, iar în spate, un grup de 5-6 ţigani tineri, de 25 – 35 de ani. Unul dintre ei a apreciat că este foarte oportun să împartă cu  noi nişte manele splendide, mes amis, aşa că a scos un telefon mobil şi i-a dat să cântă difuzorul lui.

Surprins şi iritat, mă întorc spre grupul de melomani. Melomanii se uită rânjiţi la mine, uşor sfidători, oricum, impertinenţi. Ne uităm unii la alţii două secunde şi mă întorc la locul meu.

Telefonul bocea în continuare. Oare vroia la el acasă, la stăpânul său? Unul dintre slujitorii Eutherpei din spatele nostru mârâie  vesel: „Aşa-s ţiganii, nesimţiti”. Cikalaka-cikalaka. Dar nu apucă artistul din telefon să-şi desăvârşească misiunea, că o altă voce: „Hai, mă, opreşte-l.” Cikalaka-cikalaka, telefonul, încă 10 secunde. Apoi, linişte. Linişte.  „Să mă cac în basca lui.” – rupe altă voce tăcerea posomorâtă.  Nu purtam bască în acea seară, aşa că nu m-am considerat vizat de aserţiunea respectivă. Mă simţeam, însă, într-un fel, cu musca pe căciulă.

Coborâm.

Întâmplarea doi. Urc în microbuz, dau cu bună ziua. Şoferul tace, îmi ia banii, nu-mi dă nici un bilet, îi dă bice. E aglomerat, stau în picioare lângă el.

Şoferul e un ţigan tânăr, gras, bulbucat, cam nebărbierit, cu un tricou roz, tip polo, cu gulerul alb ridicat. Stil, eleganţă, rafinament.  Însuşi Jean Paul Gaultier şi-ar fi băgat unghia-n pulă de ciudă.   Mănâncă o felie de pizza înfăşurată într-un celofan mânjit de sos. Haleşte cu poftă, dă restul, conduce din coate, bolovăneşte ochii în jur.

La un moment dat, un copilaş de şcoală generală îl roagă să oprească. Se nimereşte lângă un chioşc. „Ia-mi o Cola la cutie de la chioşc!” gâjâie guşatul şi-i întinde doi lei peste burtă. Copilul, derutat, iniţial, înţelege şi se conformează. În doua secunde, e înapoi cu sucul. Ţiganul ia cola, nu-i zice nimic, în timp ce copilul îi caută privirea pentru a-i răspunde la un eventual „mulumesc”. Garoiul îşi suge dinţii, deschide cutia şi îşi bagă botu-n băşicuţele de cola.

Îmi pare rău că nu m-am întors a doua oară, să le spun „Mulţumesc!” ţiganilor care, atât cât au putut şi ei, au fost lorji.